22 aprilie 2010

Who needs who ?



Inconstienta, naivitate…suspin
Comit greseli ale caror urmari numai eu le simt…si spun “comit” pentru ca singura diferenta dintre mine si un criminal este acea ca eu sunt in libertate. O libertate care incepe sa se stramtoreze pe zi ce trece si incepe sa-mi incatuseze mainile.
Zbier…ma tem…plang…suspin…déjà zambetul, fericirea si inocenta imi sunt straine -maturizare fortata-
Ofer si mi se ofera…dar nu ma simt in stare sa apreciez si mi-e teama ca daca voi accepta, la un moment dat voi da cu piciorul. Mi se intinde o mana de fiecare data cand sunt la pamant…mi se ofera un umar si ma intampina un zambet si ma alinta un sarut de fiecare data cand vars o lacrima.
Dar…pentru ca intotdeauna exista si va exsita un “DAR”, ceva imi creeaza iluzia ca nimic nu este real…ca sunt mintita si captiva intr-o falsa iluzie…ca mi-e teama sa nu pic din nou in capcana impinsa de catre Trecut. Mi-e teama ca daca nu voi avea incredere nu voi mai vedea acel “mare albastru” deasupra mea de fiecare data cand ridic ochii spre cer.

“You really need me? “
Probabil nu o sa iti vina sa crezi…dar am nevoie de tine. Am nevoie de tine precum orice fiinta de oxigen.Am nevoie de tine precum plantele de lumina. Am nevoie de tine precum dependentul de Heroina . Sunt cuvinte pe care nu-mi inchipuiam ca le voi mai spune. Ma crezi sau nu…asta e realitatea, desi eu insumi ma pierd in ceea ce spun si simt.

Cu lacrimi in ochi astern pe hartie vorbele pe care nu le pot spune cu voce tare…de teama unei respingeri. In aceste clipe, acel colt de hartie rupt din caietul de mate si pixul rosu ratacit printr-un colt al sertarului, preiau darul vorbirii mele.
Uneori cred ca totul de intampla mult prea rapid pentru mine…iar uneori cred ca nu vei mai fi acolo sa fi gata oricand sa ma prinzi de mana…



- P.S. “ I’m sorry…” -

6 aprilie 2010

Just me and my self


I’m smiling again…
Da, pot spune acest lucru pentru ca simt acest lucru cu adevarat.
Simt din nou acele batai accelerate ale inimii care incearca sa evadeze din strantoarea pieptului.
Un lucru m-a facut sa ma schimb…M-a facut sa realizez ca aceasta e sansa mea de a zambi cum eram candva obisnuita sa zambesc. Acea straduta ingusta, intunecata unde gandurile imi erau tulburate de fantome ale trecutului parea a fi nesfarsita.
O luminita la capatul acelui tunel intunecat si sumbru ma indemna sa ma indrept spre ea…dar imi era teama…imi era teama sa nu gresesc din nou.
Am urmat-o, am deschis o alta usa a destinului….
Si pot spune ca ma bucur… pot spune ca intr-adevar am invatat nu un lucru…ci mai multe.
Am invatat sa accept lucrurile chiar daca nu-s perfecte -nimic nu e perfect-
Am invatat sa ofer o sansa si sa iert pentru ca asta simt
Am invatat sa las frau sentimentelor si sa-mi eliberez sufletul de “copil tembel” care refuza sa creasca odata cu varsta.
Am invatat ca orice usa merita deschisa si merita strabatut acel drum oferit de ea.
Am invatat ca, undeva, candva, acel lucru al meu, este pus deoparte si ca am dreptul la el.
Am invatat sa privesc din nou bolta cerului , noaptea. Sa privesc in intunericul noptii desi el deschide un nou rasarit, un nou orizont….am invatat sa privesc stelele si sa ma gandesc ca , acolo sus, una este a mea si….una este a lui….si ca ambele stralucesc alaturi de miliarde de stele.
Am invatat sa ascult din nou acele batai de inima de fiecare data cand sunt prinsa la piept si tinuta prizioniera prêt de cateva secunde, minute…imi lipseau….imi lipsea acea suflare calda pe care o simt la fiecare pas….la fiecare sarut….imi era dor sa zic ”da, sunt bine”.
Un apus care pare a fi un nou rasarit…o lacrima care pare a fi una de fericire…o adiere de vant primavaratic…o floare…un zambet.


>>Cutia Pandorei a fost inchisa<<