Un copil singur si speriat…ratacit in propria lume.
Lume distrusa de el si armata sa -asa zisii camarazi-
Copil spulberat de durerea care a luat locul dragostei care domina candva in sufletul acela mereu confuz.
Lacrimile au inlocuit zambetul
Zambetul…de tipatul de ajutor
Ochii aceia mari candva privind cerul senin si ratacind in fiecare noapte printre stele pentru a le afla povestea, si-au pierdut stralucirea inecati in lacrimi
De ce oare stralucesc asa de tare?
De ce fluturii traiesc doar o zi?
De ce doar dupa ploaie apare curcubeul?
De ce radem?
De ce orice inceput…are un final?
De ce suntem creati sa impartasim iubire dar in acelasi timp sa ranim?
Intrebari fara raspuns…doar regret si confuzie.
Un copil ratacit in propriul castel de nisip.
cum vantul risipeste nisipul
cum ploaia incanta pamantul
cum un sarut alinta durerea
cum un gest starneste placerea
cum desertului ii lipseste ploaia
cum mamelor le lipseste puiul
…atat de mult imi vei lipsii.
“Copilul” spuse printre lacrimi…dar nu-l mai putea auzii nimeni.
